Majoritatea amintirilor mele din copilarie sunt de cum ma jucam. Cum ne cataram in copaci ca sa mancam corcoduse verzi si acre de ti se strepezeau dintii cand muscai din ele. Cum intram in curtea centralei din spatele blocului si ne suiam pe tevi ca sa salvam printi de zmei imaginari, invartind in aer sabii facute din crengi de copaci. Cum ne strecuram prin crapaturi de garduri in curti de case si luam patrunjel si leustean ca sa facem ciorbe in conserve goale gasite printre blocuri.

Apoi am crescut si cercul de prieteni s-a largit de la cea mai buna si singura prietena de un grup intreg de copii care au rasarit toti dintr-o data, si am inceput sa ne jucam impreuna de parca asta am facut din totdeauna, stiindu-ne pe toti pe nume, fara sa ne faca nimeni cunostinta.

Era v-ati-ascunselea, ratele si vanatorii, 9 pietre, tara tara vrem ostasi, hotii si vardistii si cate si mai cate pana seara tarziu.

Si cum se lasa seara, cum se auzea rand pe rand numele noastre strigate de o voce de mama de la cate o fereastra, urmat de invariabilul “Hai acasa”. Incet incet, unul cate unul, se micsora numarul nostru, ca sa ne intalnim a doua zi, sa luam lucrurile de la capat.

Cateva saptamani pe an, invariabil baietii aveau un joc numai al lor la care fetele asistau neputincioase. Strada intreaga se umplea de cornete de hartie, iar cei mai bravi baieti isi construiau pistoale din cate doua sau chiar trei tevi de PVC. La mijloc aveau rezerva de cornete facute dinainte si se fugareau prin locuri ascunse intr-un joc de avant garda, la care fetele se uitau cu superioritate ce ascundea un pic de invidie.

Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt de cand ma jucam. Prin joc am creat prietenii stranse, prin joc am stabilit reguli nescrise ale micii societati pe care o formam. Cum ar fi sa nu te joci cu cel care nu imprumuta bicicleta. Sau ca primul copil iesit afara trebuie sa il strige pe urmatorul de jos din fata blocului, iar cand un cap de adult aparea la fereastra, sa spuna raspicat: Tanti Cameniuc, o lasati pe Delia afara? Si apoi sa se treaca la urmatorul. Stiai fara gres, cine la ce fereastra locuieste.

Si acum imi aduc aminte cum am venit intr-o seara tarziu acasa iar parintii ma cautau nebuneste.

• Unde ai fost pana la ora asta? De ce nu erai in fata blocului?
• Am fost la munti am spus spasita, si cat era tata de suparat l-a pufnit rasul.

Si mi-a ramas in memorie ca o nedumerire si o mirare de fiecare data cand ma mai intreba vesel, unde ai fost atunci cand te-am cautat cu orele? Iar eu ii raspundeam iar, un pic suspicioasa ca nu intelegeam rasul lui. Muntii erau niste movile de pamant de la fundatia unei case ce se pregatea de constructie. Si acum, 20 de ani mai tarziu, tata, om crescut in Piatra Neamt la poalele Ceahlaului, ma mai intreaba daca imi amintesc cum spuneam ca merg la munti. Imi amintesc

Si cand imi amintesc de copilarie, imi vine o senzatie acuta de bine si de un perpetuu sfarsit de saptamana. Si nu stiu daca ne jucam pentru ca viata era simpla, sau viata era simpla pentru ca ne jucam. Imi place sa cred ca este o relatie de stransa interdependenta.

Iar pentru ca joi o sa povestim despre importanta jocului in viata copilului, pana atunci va intreb, voi ce amintiri despre jocuri si joaca aveti din copilarie?