Aud si vad din ce in ce mai des in parc parinti/ bunici/ bone care isi interpeleaza copii sa nu se murdareasca pe haine. E adevarat, nu ii duci sa se joace cu scopul declarat de a se murdari, insa nu este inevitabil acest lucru? De ce trebuie sa le fie intrerupt jocul pentru a fi invitati sa se ridice de pe jos, sa se stearga pe maine etc? Cand sa te tavalesti pe jos, prin praf sau noroi daca nu atunci cand esti copil?
Clara efectiv explodeaza de fericire cand vede o balta si nimic nu ii face o mai mare placere decat sa se zbenguie prin ea. Si da, normal, ca sa va uda, dar am haine de schimb si lucrurile merg firesc mai departe. Mi se spune, desigur, ca cea mica se va imbolnavi, insa cred ca virusii sunt mult mai periculosi decat o mica balaceala. La fel zilele trecute a descoperit o zona cu noroi si aproape jumatate de ora a framantat noroiul, si l-a pus pe fata si pe haine, dar, vazand-o ca rade cu gura pana la urechi a meritat din plin.
Mersul de-a busilea l-am experimentat in forma concertata de pe la vreo 7 luni si jumatate (adica undeva pe la jumatatea lui ianuarie). Prin martie deja am inceput sa o duc in parc si sa o las sa mearga de-a busilea, spre disperarea publicului spectator care ma condamna ca las un copil atat de mic sa se plimbe liber. Dupa ce a inceput sa se incalzeasca mai mult, am inceput sa o tinem pe iarba si sa mearga de-a busilea si pe acolo, ignorand isteria capuselor bucurestene. Primi pasi, de altfel Clara, i-a facut tot in iarba si am tinut-o cat mai mult sa invete pe suprafete denivelate. De fiecare data, s-a murdarit din cap pana in picioare, dar, cred eu, a meritat fiecare gram de praf.
Voi cum procedati? Faceti parte din categoria celor care considera ca “murdaria este buna” sau incercati sa va feriti cat mai mult copilul?
Astept cu nerabdare opiniile voastre.
Cu drag,
Macrina